Zâmbește

Zâmbetul e acea lumină la fereastra feței tale care spune lumii că ești acasă.

Arhive Lunare: February, 2009

Data: 26.02.2009 | Categoria: Articole | Răspunsuri: 0

Rade soarele in cer… De peste primaveri, ani, anotimpuri ne regasim oameni noi si mereu aceiasi. Suntem si nu suntem intr-o continua cautare a noastra si a anotimpurilor din vechime visate, despre care credem ca ne-ar aduce acea revelatie la umbra careia viata noastra ar inflori. Si totusi, rade soarele in cer, primavara e afara, la indemana mea, a ta, a noastra. Ce ne poate opri, totusi sa-i iesim in intampinare?

Zilele trecute, usor trista, in ciuda primaverii, in ciuda soarelui biruitor, ma plimbam visatoare pe strazile aglomerate al orasului. Si, brusc, m-am desteptat din visare: o intreaga poveste de viata imi iesise in cale. Vazusem un tanar frumos, surazator, ce purta in priviri intreaga stralucire si biruinta pe care soarele primaverii le imprastia cu generozitate peste fiinta trecatorilor prea grabiti pentru a-l remarca. Care-i poate fi povestea? Nu stiu. Nu am de unde sa stiu, atata doar ca se afla intr-un scaun cu rotile. Se poate intampla si asta in viata. Ce nu am putut atunci sa inteleg, ce, poate, nu inteleg nici acum, e zambetul lui: cum putea sa zambesca cand el nu avea nici maini, nici picioare si e putin probabil sa se fi nascut asa. Povestea lui si-o poate imagina cu usurinta oricine, totusi. Dar eu eram usor trista, usor nostalgica si, zarindu-l, un imens sentiment de culpabilitate mi s-a prabusit peste suflet. Nu aveam dreptul sa fiu altfel decat recunoscatoare si multumitoare pentru toate cate le am. El zambea, dar maini sa-si mai faca o cruce sau sa intoarca paginile unei carti nu mai avea, nici picioare sa colinde strazile sub mangaierile tandre ale primaverii. Ce purta acel om in suflet dincolo de zambet? Pentru el, parca viata si-a inchis toate usile si toate ferestrele. Sa-i fi ramas visele, acele vise a caror frumusete e cu atat mai sublima cu cat e de stiut ca niciodata in lumea in care soarele primaverii rade in cer, ele nu vor deveni realitate si nu sunt in pericol sa se banalizeze.

Dar dincolo de mine si de el, dincolo de primaveri, e un Dumnezeu al iubirii caruia tanarului din scaunul cu rotile ii da puterea sa zambesca, iar mie mi-l scoate in cale tocmai ca sa inteleg ca nu am dreptul sa ma simt trista, nostalgica sau in alt fel: am dreptul sa fiu fericita, atat de fericita precum soarele ce rade in cer.

26 februarie 2009 – scris de Ana Anghel