Zâmbește

Zâmbetul e acea lumină la fereastra feței tale care spune lumii că ești acasă.

Arhive Lunare: October, 2010

Data: 23.10.2010 | Categoria: Articole | Răspunsuri: 0

O foarte profunda lectie de morala am primit la cativa ani de la Revolutie, de la televizor. In elanul acelor vremuri, televizorul avea inca un rol educativ, rol pe care si l-a pierdut aproape cu desavarsire in ultimii ani, si s-a transformat in instrument de plafonare si de reducere la un banal numitor comun al tuturor celor care se infecteaza cu acest “microb”.
Eram foarte tanara pe atunci, dar ororile comunismului nu-mi erau straine. Auzisem in familie destule istorisiri despre supliciul la care au fost supusi strabunicii paterni pentru ca au comis “crima” de a fi chiaburi sau unguri, asa ca documentarul TVR-ului “Memorialul Durerii” mi-a starnit curiozitatea pentru ca recunosteam in acele emisiuni povestile de un tragism dus pana la absurd ale unor oameni a caror destine au fost frante cu brutalitate si cruzime.
Lectia de morala de care vreau sa va vorbesc am primtit-o prin intermediul unui interviu cu Elisabeta Rizea, o bine cunoscuta eroina a luptei anticomuniste dinainte si dupa 1989. Dupa ce a povestit despre cruzimile la care atat ea cat si familia ei au fost supusi de comunisti, a spus (citez cu aproximatie): “Iti multumesc, Doamne, ca am fost eu cea chinuita si nu cea care am chinuit.” – o intraga lectie de simplitate, de smerenie, o lectie despre a fi OM, in doar cateva cuvinte…
Dar poate e mult mai mult de atat. Poate e o provocare. Cea mai apriga lupta pe care o avem de purtat in viata e lupta, nu cu ceilati, nu cu rautatile altora, ci cu proprii nostri demoni, cu frica, cu ura, cu avaritia si egoismul, cu invidia. Suntem ceea ce lasam sa razbata dincolo de gesturile si cuvintele noastre, iar roadele le culegem pe masura.

23 octombrie 2010 – scris de Ana Anghel

Data: 06.10.2010 | Categoria: Articole | Răspunsuri: 0

Intelepciune
de Magda Isanos

Intelepciune este sa respiri
usor, si dupa lacrimi sa zambesti,
petalele ce cad din trandafiri
si nu s-aud cand mor, sa le iubesti.

Priveste pomii drepti din batatura –
ei cata totdeauna catre cer,
si-n ruga lor cea verde parca cer
mai multa ploaie, mai putina ura.

Nu te gandi la maine, nici la ieri.
Poate ‘naintea spicelor sa cazi,
stapani cand nu suntem decat pe azi,
nu te gandi la maine, nici la ieri.

Am descoperit aceasta superba poezie in vremuri in care soarele era mereu sus in inaltul cerului, cand sperantele erau mai vaste si mai albastre decat cerul, vremuri in care seninatatea tineretii ma facea sa cred ca nu am de ce sa ma tem pentru ca voi invinge mereu. Am pastrat-o mereu aproape de suflet, am recitit-o de nenumarate ori. O voce tainica imi spunea ca nu trebuie sa o uit. De multe ori de atunci viata m-a invins, de multe ori am uitat din motive ridicole sa zambesc si am uitat ca mainile inaltate in ruga spre cer ma ancoreaza in nemurire… De multe ori, in valtoarea vietii, am uitat ca lucrurile cele mai simple sunt, de fapt, cele mai pretioase, am uitat ca tot ce ai mai de pret e aici si acum. Dar din cand in cand aceste pretioase randuri imi reveneau in minte. O intreaga filozofie de viata cuprinsa in trei strofe… suntem, intr-adevar, la fel de plapanzi precum spicele, iar trecerea noastra prin viata este la fel de vremelnica… asa ca sa nu uitam ca tot ce avem, e, paradoxal, ceea ce daruim: iubirea.

6 octombrie 2010 – scris de Ana Anghel