Zâmbește

Zâmbetul e acea lumină la fereastra feței tale care spune lumii că ești acasă.

Arhive pe Categorii: Articole

Data: 05.04.2012 | Categoria: Articole | Răspunsuri: 0


Viața e scurtă. Zâmbește cât timp mai ai dinți. 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Data: 29.02.2012 | Categoria: Articole | Răspunsuri: 0

Anul bisect este un an calendaristic de 366 de zile. Ziua pe care anii bisecți o au în plus față de anii calendaristici comuni se adaugă lunii februarie (29 de zile). Anii bisecți se repetă din patru în patru ani; sunt bisecți anii ale căror ultime două cifre formează un număr divizibil cu patru (exceptând anii: 1100, 1300, 1500 etc.).
An bisect
În Irlanda este o tradiție care spune că femeile pot cere în căsătorie un bărbat doar în anii bisecți. Se spune că această tradiție a fost inițiată în Irlanda de Sfântul Patrick sau de Brigid din Kildare în sec. V, însă tradiția nu a fost atestată înainte de sec. XIX. Se presupune că în anul 1288 Regina Margareta a Scoției (pe atunci avea 5 ani și locuia în Norvegia), a dat o lege prin care bărbatul care refuza o cerere în căsătorie trebuia să fie amendat. Se cerea o compensație care ar fi constat într-o pereche de mănuși de piele, un trandafir, o liră și un sărut.
În unele locuri tradiția a fost restrânsă pentru a împiedica cererile în căsătorie făcute de către femei până în ziua de 29 februarie (anul bisect modern), sau până la 24 Februarie (anul bisect medieval).
Filmul “An Bisect” (Leap Year), apărut în 2010, o are pe Amy Adams în rolul Annei Brady care plănuiește să călătorească la Dublin, Irlanda pentru a-l cere în căsătorie pe prietenul ei Jeremy (Adam Scott) pe 29 februarie, deoarece, conform unei tradiții irlandeze, un bărbat care este cerut în căsătorie în această zi trebuie să accepte. Înfruntă o schimbare majoră cand vremea rea îi schimbă călătoria planificată la Dublin, dar cu ajutorul unui hangiu străbate țara într-o savuroasă aventură și sfârșește prin a se logodi cu el.

Data: 10.02.2012 | Categoria: Articole | Răspunsuri: 0

Majoritatea oamenilor sunt surprinzător de incorecți la detectarea zâmbetelor false. O posibilă explicație pentru acest lucru poate fi că este mai ușor pentru oameni să meargă înainte dacă nu știu întotdeauna ce gândesc cu adevărat ceilalți.

Zâmbet adevărat sau fals

Deși zâmbetele false adesea seamănă foarte mult cu zâmbetele veritabile, ele de fapt sunt ușor diferite, deoarece ele sunt provocate de mușchi diferiți, care sunt controlați de părți diferite ale creierului.

Zâmbetele false pot fi acționate la comandă, deoarece semnalele creierului care le crează vin din partea conștientă a acestuia și fac ca mușchii zigomaticului mare din obraji să se contracte. Aceștia sunt mușchii care trag colțurile gurii spre exterior.

Zâmbetele veritabile, pe de altă parte, sunt generate de partea inconștientă a creierului, deci sunt involuntare. Când oamenii simt plăcere, semnalele trec prin partea din creier care procesează emoțiile. Pe lângă faptul că fac ca mușchii gurii să se miște, de asemenea fac să se contracte mușchii care ridică obrajii, mușchiul orbicular al ochiului și partea orbitală, făcând ochii să se încrețească și sprâncenele să coboare ușor.

Liniile din jurul ochilor apar uneori și în cazul unui zâmbet fals viguros, iar obrajii se pot ridica, făcând să pară ca și când ochii se contractă și zâmbetul este adevărat, dar sunt câteva elemente cheie prin care putem distinge aceste zâmbete de cele reale. De exemplu, când un zâmbet este original, cuta ochiului (partea de piele a ochiului dintre sprânceană și pleoapă) se mișcă în jos, iar capătul sprâncenei coboară ușor.

Oamenii de știință pot deosebi zâmbetele veritabile și cele false folosind un sistem de codificare numit S.C.A.F. – Sistemul de Codificare a Acțiunilor Faciale (Facial Action Coding System – FACS).

Data: 01.02.2012 | Categoria: Articole | Răspunsuri: 0

Eu cred în vise
Am fost tentată, în repetate rânduri, să cred că cinicii, aceia care spun lucrurilor pe nume cu orice preţ, cei care nu se îmbată niciodată cu apă rece sunt adevăraţii privilegiaţi ai sorţii (eu cred că soarta este „handmade”), pentru că ei nu riscă niciodată să se izbească într-o bună zi de asfaltul dur şi rece al realtăţii. Ei acolo locuiesc – bine înfipţi în realitate – o pot cântări, o pot anticipa. Ei trăiesc la limita îngheţului, sunt mereu calculaţi, previzibili, monotoni, dar sinceri, uneori poate prea crud şi inutil de sinceri. Ei sunt aceia care au reuşit în viaţă până undeva la un nivel mediu, pentru că dincolo de acest nivel e nevoie de un strop de nebunie pe care ei şi-o refuză, la fel cum îşi refuză şi visele. Doar visătorii, marii şi adevăraţii visători, ajung dincolo de această limită. Ca să ajungi foarte sus e nevoie de un vis pe care nimeni înaintea ta nu a îndrăznit să-l viseze. Visătorii nu sunt niciodată mediocri, nu sunt niciodată călduţi, dar nu sunt nici înţeleşi sau acceptaţi. Visători au fost Shakespeare şi Steve Jobs deopotrivă.
Totuşi, nu toate visele se împlinesc, dar de foarte multe ori nu izbânda ne face mai puternici, ci lupta în sine. Cât timp crezi în visul tău, ai pentru ce să lupţi, ai pentru ce să te trezeşti dimineaţa. De aceea, eu aleg să cred în vise…

Data: 31.01.2012 | Categoria: Articole | Răspunsuri: 0

Câine rău

Câinele nu e rău, dar stă prost cu nervii! 🙂